Insomnia ( II )

9

Azi-noapte m-a vizitat Pavel. Avea faţa atât de curată, pielea atât de elastică. Zâmbea, părea fericit şi sorbea dintr-o doză de bere. L-am ȋntrebat tâmp: Dar tu cum mai eşti? Bine? …Sigur eşti bine? Şi mi-a răspuns cu r-ul lui graseiat: Fireşte! Absolument! Foarte bine! Ca şi cum nimic rău nu s-ar fi ȋntâmplat. Murise ȋntr-un accident pe drumul spre Fălticeni, unde ne aşteptau, la un festival internaţional de teatru, Draga Olteanu Matei, Radu Beligan şi Maia Morgenstern. La 15 ani era deja căpitan şi l-au luat. L-au luat Sus.

10

Dive şi solişti.
Sophie B. Hawkins, Right beside you. Chimie mai bună ȋntre piesă, poezie, interpretare şi videoclip nu cred să existe ȋn muzica anilor ’90. Excelent.
În schimb, mărurisesc că nu mi-a plăcut niciodată Shania Twain. Îi recunosc unele calităţi, spontaneitatea aceea de invidiat, dar nu ȋi agreez defel vocea dizgraţioasă şi nesigură din piese precum I’m Gonna Getcha Good. În Don’t Impress Me Much (piesă-cult la radio şi la TV) simt ca mă ȋntâmpină nu atât o voce feminină, cât una feministă. Excepţie face, totuşi, primul ei hit – Still the One. Acolo, da, există, feminitate adevărată şi asta nu pentru că gagica pozează ȋntr-o tipă mai cuminte. În rest, aceeaşi voce sârmoasă, al cărei reflex douămiist este nimeni alta decât Katy Perry, o altă voce care-mi displace profund. Drept e că tipa are, ȋntr-adevăr, succes şi ştie să prindă exact trendul de azi. Cu ce are el mai scârbos, bineȋnţeles.
O menţiune specială merită aici şi Mariah Carey, fosta Otilie a lui Tommy Motolla (un Pascalopol mult mai bogat decât toate personajele lui Călinescu la un loc). Carey a fost campioana curvăsăriei post-maritale, sindrom, vai, des ȋntâlnit la multe dintre vedetele feminine ale anilor ’90. Cum apărea ea ȋn Without you (1993), de ne vrăjea pe toţi, inocenta, şi cum insista ea, câţiva ani mai târziu, plinuţă cât o văcuţă Milka, să se dezbrace cu orice chip pe ecranul TV-ului meu care rula necontenit pe MTV. Da, da, ţâţe mari, desigur, şi pline. Şi ea – cât casa. Memorabilă apariţie macrantropică a divei. Nu-i pot uita expresia libidinoasă de pe chip, cum ȋncerca ea să-l seducă, cică, ȋn videoclipul unei piese teribil de comerciale, pe ochelaristul ăla cu faţă de Clark Gable, care, deşi face pe Cheeta la tot pasul, joacă oricum mult mai bine decât ea. Mai că o vezi lingându-se pe buze ca vampiroaicele expirate din videoclipul lui Meat Loaf. God! Unde era oare timida de altădată, roşiuţă ȋn obraji ca o făptură eminesciană, cu părul ei buclat, dând emoţionată din mânuţe sau bătând cu piciorul ȋn podea la refren, căutând ritmul, Muzica. Înţeleg, că, ȋn ultima vreme, tipa s-a cam dat pe brazdă de la asemenea practici şi s-a apucat din nou de muzică adevărată. Sper, altfel n-ar mai fi avut multe şi risca să coboare până la nivelul unor gagici de videoclip românesc gen anii ’90 (alea – le „admiram” altădată pe memorabilul „Atomic Tv” – de dezbrăcat se dezbrăcau, numai că uitau să mai şi cânte; mai bine s-ar fi dezbrăcat de tot şi am fi ştiut atunci ȋn ce categorie să le integrăm).

11

Lucrând la o schiţă pentru studiul introductiv al unei ediţii critice din integrala Steinhardt de la Polirom, deşi mi s-a recomandat să fiu cuminte şi să lucrez pe materialul vechi, nu-mi văd de treabă şi tot aruncând un ochi şi spre unul dintre manuscrise, mă ȋmpinge dracul să descopăr, ȋn cele din urmă, două variante ale romanului „Călătoria unui fiu risipitor”. Mai bine nu găseam. Bătaie de cap: prima dactilogramă, tipărită la o editură absconcsă din Bucureşti, s-a pierdut. Şi pe deasupra, ceva ȋmi spune că omul nostru nu şi-a definitivat nici una dintre variante (nu degeaba au stat 50 de ani ȋn manuscris) – nici naraţiunea subiectivă, nici cea obiectivată – aşa că e minunat. Bate-ţi capul, prietene. Vorba lui Eugen Simion, invitat fiind la Centenarul de la Bistriţa: „Ce mai tot publicaţi atâtea manuscrisuri de Steinhardt, toate mărunţişurile?…” Da, dar eu, faţă de Bătrân, am nişte datorii. Nu doar morale. Creştinismul lui e liber, natural, dezinteresat şi, mai presus de orice, VIU, cu un background cât se poate de bine definit – o veritabilă catedrală – : Biblioteca. Iar când lumea sedusă şi abandonată a Bibliotecii ȋntâlneşte şi ȋmbracă ȋn formele ei zvăpăiate şi incongruente creştinismul unui călugăr nebun, se schimbă ceva ȋn sistemul solar. Nebunia devine expresia unei lucidităţi fără seamăn. Oameni ca Steinhardt se nasc odată la 50-100 de ani. Iar ȋn spaţiul carpato-danubiano-pontic par de-a dreptul neverosimili. Să nu ne mai mirăm, asadar, că Biserica Ortodoxă nu l-a valorificat niciodată, ȋn aceşti ultimi 20 de ani, aşa cum ar fi meritat. Prin urmare, integrala Polirom-Rohia funcţionează şi ca o compensaţie a acestei situaţii. Căci, pe segmentul relaţiei dintre religios şi estetic, unde continuă să se afle şi astăzi cheia marilor complicaţii de ordin social-politic şi unde experienţa subiectului este cutremurătoare, „europeanul” Steinhardt (apud G. Ardeleanu) devine de-a dreptul universal.

12

Jesus to a child, George Michael. Cel mai frumos bărbat cântat de cel mai frumos bărbat. Trag nădejde că m-am făcut ȋnţeles. Sau că nu m-am făcut ȋnţeles deloc.
Pe aceeaşi idee, oarecum, de revăzut şi de ascultat anamneticul Children al lui Robert Miles. Superb nu doar năsucul fetiţei lipit de geamul aburit al maşinii, luând aminte la miracolele naturii, sălbatice ori citadine, din jurul ei, ci şi suprapunerea armonioasă a ritmului piesei cu imaginile desprinse dintr-un road-movie nostalgic. Vremea afară e mohorâtă, plouă şi pe geam se preling picuri. Dar ȋn spatele lor, năsucul turtit de geam şterge orice umbră.
Mândru de trupa mea de teatru pe care mi-o amintesc şi acum arătând parcă la ȋnceput ca o creaţie ex nihilo, ca o gloată ludică aleargând ȋn neştire pe maidane, prin şcoli, prin parcuri, prin peşteri. Iar eu, cu un handycam Sony, ȋncercând (şi reuşind atunci) să ţin pasul. Eram şi eu, la rândul meu, un copil mai mare, care a crescut alături de ei. Privindu-i acum, am senzaţia aceea extraordinară pe care ţi-o dă viziunea unităţii. Crăciunuri, Revelioane, Paşti, aniversări, spectacole la teatru, vacanţe – toate petrecute ȋmpreună. Copii, elevi, studenţi, oameni remarcabili, aleşi pe sprânceană, dar nu doar de mine, ci şi de hazard. Atât de diferiţi ȋntre ei: unul nu seamănă cu altul. Şi, totuşi, un singur cer deasupra lor (aducându-le, sper, mult mai mult noroc, decât personajelor din excelenta carte a Ruxandrei Cesereanu). Pregătim de zor Omul-Pubelă al lui M. Vişniec, scriitorul preferat al lui Pavel. O am alături pe Alina Staicu, scenograful de nădejde al trupei, care, ca şi mine, probabil, ȋşi retrăieşte alături de copii, adolescenţa. Deşi avem aceeaşi vârstă, ea e infinit mai matură şi mai aşezată decât mine. Asta nu o opreşte, ȋnsă, să stea cu noi până la 2 noaptea ca să punem la punct decoruri, costume & Co. Şi, totuşi, Alina e un artist de talie internaţională. Avanpremiera spectacolului e la Cinema Mărăşti. Toujours, ȋn memoria lui Pavel. Pour toujours…