Textul lui Dan Pleşa şi fotografia Cristinei Şoiman fac parte din proiectul “ imaginarium fotograficus”.
Tristeţea care se duce repede
Nu mai simţise niciodată asta. Nu credea că i se poate întâmpla chiar ei aşa ceva, ştia că sunt cazuri, dar i se păruse până atunci un nonsens să te culci numai cu o singură persoană. Dar ar fi vrut să revină în apartamentul acesta straniu, să fie alături de el şi alte nopţi. Văzu cabina de exerciţii şi îşi făcu setul care o reînvigora şi o punea în mişcare. Se trezise şi el, îi aranjase un mic dejun. Înainte de a începe să mănânce o sărutase, şi asta îi plăcuse. I-a spus că ar vrea să se mai vadă, şi o făcuse cu cel mai natural aer posibil. Şi pe ea, deşi o surprinsese, o bucurase nespus. Şi-au apropiat braţele şi Verificatoarele lor au făcut schimbul de informaţii necesar, program, orele de ieşit şi intrat la muncă, adrese frecventate în mod curent, magazinele de aprovizionare, rutele uzuale.
S-a chinuit puţin să ascundă relaţia asta atât de lungă. Nu ar fi vrut să râdă de ea colegii din Companie. Îi convenea că mergea la el, zburând peste oraş în timp ce luminile colorate păreau că sclipesc ironic, deasupra şi pe dedesubt, cu înţelegere pentru excentricitatea ei. Îi plăcea liniştea care-o cuprindea atunci când intra în apartamentul acela, lăsând în spate sticla, inoxul şi plasticul dur. Nu mai văzuse aşa ceva decât în poze, poze din alte vremuri. Liniştea pe care o dădea lemnul, din care se putea confecţiona orice: patul, masa, scaunele, spaţiile de depozitare. Dar cel mai mult o fascinau obiectele. Răspândite peste tot, pe orice suprafaţă plană avută la dispoziţie. Mai ales pe poliţe ineficiente, consumând o grămadă de spaţiu util, înnădite într-un ansamblu fragil în echilibru, şi care păreau că se pot orcând prăbuşi sub greutatea obiectelor. Toate din alte vremuri, figuri de oameni, de animale, de fiinţe fantastice, sau forme de neânţeles, dar care o intrigau cu atât mai mult. Apoi cărţile. Erau muzee care nu aveau atâtea. Cel puţin o sută dacă nu mai mult. Şi desenele acelea, toate vechi, autentice şi mai presus de orice toate desenate de mâna cuiva. Uneori se întreba dacă nu cumva revine acolo nu pentru el, ci pentru locul lui. Deşi în braţele lui se simţea cel mai bine, realizând pentru prima dată că cele 14 ore alocate Companiei i se par multe, mult prea multe. Bine măcar că acum, având deja o vechime, avea câte o zi integral liberă la fiecare 10 zile. Reuşiseră după ceva timp să şi le sincronizeze, şi se vedeau şi mai mult, periculos de mult.
Simţise o gheară în piept, nedefinită, atunci când, prima dată, el a refuzat să-şi petreacă o zi liberă împreună, şi seara de dinainte. Uşor dezorientată, acum, după ce intrase într-o stranie rutină, ea şi-a petrecut-o pe a ei în complexul de exerciţii din apropiere, lăsându-se repede furată de multitudinea de aparate şi competiţii în care s-a aruncat. Apoi, nu la multă vreme după, iarăşi, fără să ofere vreo scuză plauzibilă, el a dispărut în ziua lui liberă. Şi cel mai straniu lucru, pentru că, deşi credea în libertatea de mişcare şi de conştiinţă a fiecăruia şi ştia că asta chiar nu e cuviincios, a încercat să afle în Verificatorul lui ce făcuse. Chiar nu înţelegea misterul, dacă se vedea şi cu altă femeie nu i-ar fi reproşat deloc, era firesc. Însă Verificatorul a pus-o pe gânduri. Arăta că ar fi stat acasă, ceea ce ştia sigur că nu se întâmplase, doar trecuse pe acolo, cu gândul că-l găseşte şi, sub pretextul că, fiind întâmplător prin zonă, stă cu el măcar un ceas.
Deja se vedeau zilnic, şi l-a simţit următoarea dată, înainte ca el să apuce să-i spună că dispare din nou. L-a întrebat direct, fără ocolişuri despre ce se întâmplă. La început a ezitat, după care, ca şi cum şi-a luat o mare piatră de pe inimă i-a propus să o ia cu el. Însă numai dacă se simte capabilă să păstreze secretul şi să aibă încredere în el, să-l asculte şi să se lase pe mâna lui, măcar până ajung acolo. Şi acolo, după ce o să vadă, să ia singură decizia dacă mai vine sau nu altădată cu el.
A speriat-o foarte mult când, înainte de a pleca din apartamentul lui bizar şi acum atât de familiar, utilizând un dispozitiv pe care-l vedea pentru prima dată, deşi auzise de existenţa lui, i-a blocat Verificatorul. I-a explicat că, dacă nu o face, oricine va putea şti pe unde a umblat. A luat o carte cu el când a ieşit pe uşă. Apoi, după ce merseseră mai întâi cu metroul apoi cu taxiul şi încă vreo douăzeci de minute pe jos, traversând un cvartal de blocuri sărăcăcioase şi-atât de mici încât şi li se vedeau ultimele etaje, au ajuns în faţa unei uşi de oţel. După un colţ, ferită de privirile celor din strada pustie. În faţa uşii era deja convinsă că el e un terorist. Dintre cei care, o dată la doi-trei ani, inventau un nou tip de atentat, din ce în ce mai spectaculos şi uneori mai sângeros. Dintre cei despre care nimeni nu ştia cine sunt, ce vor, unde se ascund, dar despre care toate televiziunile vorbeau, din cauza carora suportai plin de stoicism verificări inopinate indiferent unde te aflai, acasă, pe străzi sau în Companie. S-ar fi întors din drum dacă la un moment dat nu s-ar fi decis ca, după ce află mai multe amănunte, să-şi îndeplinească datoria de cetăţean, să anunţe autorităţile despre tot şi să-i dea în vileag. A trecut înspăimântată prin uşa de oţel.
Înăuntru s-a simţit teleportată într-un film de epocă. Dacă n-ar fi fost îmbrăcămintea celor de acolo, ar fi crezut că a intrat pe uşa din dos a vreunui teatru şi ajuns direct pe scenă. Era un bar, ca-n alte vremuri. Lumea stătea împrăştiată pe la mese, în grupuri mai mari sau mai mici, râzând şi vorbind, de multe ori toţi odată. Dar ceea ce a şocat-o realmente a fost că mai există alcool, ba chiar că lumea îl bea. Curozitatea a fost mai mare decât frica şi prima înghiţitură de vin a ameţit-o. Prima înghiţitură de alcool din viaţa ei.
A înţeles, încetul cu încetul, că încă există clandestin laboratoare care produc alcool, care, schimbându-şi mereu locul reuşesc să rămână nedepistate şi, înfruntând pericole mari, mai există locuri, nu multe, bine ascunse ca acesta. Euforia care-o cuprinsese o stârnea să continue şi să bea şi al treilea pahar. El a oprit-o, Verificatorul care ar fi trebui activat obligatoriu a doua zi, în drum spre muncă, ar fi depistat imediat că a consumat alcool. Trebuia să bea puţin, cu măsură, cât îi putea sintetiza corpul, altfel ar fi fost descoperită imediat de Verificatorul care îi controla parametrii sănătăţii. De-atunci, nu foarte des, pentru a nu da de bănuit nimănui, începuseră să frecventeze de acum împreună barul antic şi ilegal. Începusese să se-mprietească cu multă lume pe acolo, dar cel mai drag îi era de-o barmaniţă, tot timpul veselă, plină de poveşti şi care ştia o grămadă de lucruri. Nu trecea pe-acolo fără să se întindă cu ea la poveşti, de multe ori uitând de el. Şi nu-nceta să o amuze modul în care se făceau plăţile acolo, cum în sfârşit o făcuse să-nţeleagă vorbăreaţa de la bar. Clienţii veneau cu obiecte de acasă care se transformau în credite şi cu care îţi plăteai consumaţia de la bar, evitând astfel plăţile prin Verificatoare.
Într-o zi, când era în Companie, a primit un mesaj de la el. Spre binele tău, nu vreau să ne mai vedem niciodată. A înţeles, şi frica a fost mai mare decât dorinţa de a-l revedea. Şi totuşi nu a rezistat. La puţină vreme, într-o noapte s-a dus până la bar. Şi-a blocat singură Verificatorul, acum deja ştia să şi-folosească dispozitivul propriu. Uşa a rămas încuiată, chiar dacă formase codul secret. O umbră în spatele ei a făcut-o să fugă, şi a avut noroc, a găsit, înainte de a se dumiri dacă era cineva pe urmele ei sau dacă doar i se păruse, un taxi. De atunci a încercat să uite totul.
Într-o noapte s-a urcat la ultimul etaj al blocului ei. Îi plăcea să privească cum se întinde oraşul încă nişte sute de kilometri până la marea pe care n-o putea vedea. Dar ştia că e acolo. Îi lipsea el, ar fi vrut să asculte poveştile vesele ale barmaniţei. Vântul era puternic, dar nu o deranja, iar răcoarea pe care i-o strecura pe sub haine îi era dragă. Se uita la cerul strălucitor. Luminile oraşului ajungeau până sus-sus de tot, creând o cupolă irizată de lumini colorate vesel, peste care ici-colo era etichetele luminoase de reclame ale reflectoarelor puternice. Ştia că dincolo de acest halou de lumină pestriţă e cerul, şi pentru prima dată şi-ar fi dorit să poată să vadă măcar o stea.
Se simţea puternică, era sănătoasă, nu avea încă niciun organ înlocuit şi deja strânsese bani pentru asta, îşi putea permite oricând să înlocuiască tot fără probleme. Ştia şi ce este starea asta care n-o lasă în pace şi o urmăreşte de ceva timp. Se bucura că trăieşte într-o lume bună unde toţi sunt sănătoşi şi fericiţi, şi nu a trăit în alte vremuri întunecate şi crude. Dacă nu ar fi fost povestea asta prostească cu el şi tot ce a cunoscut prin el, ar fi fost şi ea un om fericit ca toţi ceilalţi. Ştia că o să-şi revină repede. Ştia că o să fie din nou fericită, de data asta până la capăt, pentru totdeauna, fără sincope, fără alte accidente. Să mai aştepte doar puţin şi o să-i treacă.
Dan Pleșa
