Născută sub zodia romantismului, muzica românească cultă se hrăneşte din contactul cu tezaurul melodic folcloric.
În această privinţă, George Enescu este un vârf de la sfârşitul – şi nu de la începutul – drumului.
În muzica cultă de dinaintea sa, valorificarea folclorului se face de o manieră mult mai ingenuă şi mai imediată, fie sub semnul jovialităţii, fie sub semnul gravităţii.
Soarele şi luna, veselul şi tragicul, reprezintă antinomia romantică dintre două principii vitale opuse, dar şi întruchipările antinomice ale comunităţii, pe de o parte, şi ale individualităţii, pe de altă parte.
Soarele, sau jovialitatea, are ca paradigmă melodică folclorică hora în muzica românească cultă din secolul al XIX-lea, adică dansul prin care se strânge laolaltă şi se celebrează pe sine comunitatea tradiţională.
Întâmplător sau nu, sub tutela soarelui sau a jovialităţii se situează preponderent compozitorii români de la miazăzi, precum Constantin Dimitrescu şi al său „Dans ţărănesc” :
ori Ioan Scărlătescu şi a sa „Bagatelă” :
Luna, sau gravitatea, are ca paradigmă melodică folclorică doina în muzica românească cultă din secolul al XIX-lea, adică cântecul de jale şi de dor, de revoltă sau de resemnare a individului aflat în confruntare cu lumea, cu timpul sau cu încercările destinului.
Sub tutela lunii, tot întâmplător sau ba, se situează preponderent compozitorii români de la miazănoapte, cum ar fi – mai mult în intenţie decât în fapt – Eduard Caudella şi a sa „Dochia. Baladă pentru vioară şi orchestră” :
dar, în primul şi în primul rând, Ciprian Porumbescu şi sfâşietoarea sa „Baladă pentru vioară şi orchestră” :
La sfârşitul romantismului, George Enescu, deşi vine tot de la miazănoapte, leagă cele două fire ale muzicii culte româneşti din secolul XIX, le împleteşte, le rescrie şi le depăşeşte.
El este un vârf de la sfârşitul – şi nu de la începutul – drumului.
