Lucian Dan Teodorovici este autorul romanului Matei Brunul (Editura Polirom, 2011). Personajul principal al acestuia, Bruno Matei, un păpușar cu origini amestecate, românești și italiene, ajunge în Bucureștiul de după 23 august 1944 cu intenția de a-și găsi un rost în țara de origine. Devenit prizonier politic în regimul de teroare al anilor ’50, apoi amnezic în urma tratamentelor brutale la care este supus în închisoare, Bruno Matei este transformat în cobai pentru un insolit experiment pedagogic al Securității: urma să fie primul „om nou” al societății comuniste pe cale de „edificare”. Numai că educatorii lui sunt mult mai puțin pregătiți pentru această transformare decât însuși amnezicul Bruno. Cartea lui Lucian Teodorovici îl confruntă pe cititor cu o varietate de întrebări despre sensul încrucișărilor dintre „istoria mare” și „istoriile mici” ale indivizilor obișnuiți, dar mai ales despre vină, responsabilitate, importanța reamintirii trecutul și permanențele eticii individuale în relația cu etica răsturnată a unui regim politic monstruos.
Alina Pavelescu: Deşi aţi afirmat în interviuri anterioare că „Matei Brunul nu este o carte despre comunism”, receptarea cărţii – şi succesul ei – a fost cumva contrară afirmaţiei dumneavoastră. Cum interpretaţi acest interes pentru literatura „despre comunism” la un public cititor care, în rest, se declară mai degrabă dezabuzat de subiect, din perspectiva lui politică sau istoriografică?
Lucian Dan Teodorovici: N-aş crede totuşi că există acest interes pentru literatura „despre comunism”, din păcate. Sau, depinde de perspectiva pe care o ai, se poate spune şi din fericire – pentru că, pînă la urmă, interesul pentru literatura bună e superior interesului pentru literatura „despre”.
Referindu-mă strict la Matei Brunul, iarăşi n-aş pune succesul cărţii pe seama cadrului istoric în care se desfăşoară acţiunea. Sincer, nici nu mă gîndesc într-atît la formula unui succes. Nu pentru că n-aş vrea s-o deţin, n-am să merg înspre ipocrizie, ci pentru că, pur şi simplu, e greu de găsit una, mai ales cînd vorbim despre publicul nostru. La noi, au avut succes cărţi atît de diferite, abordînd teme atît de diferite, ba chiar tipuri de scriitură extrem de diferite, încît e exclus, din punctul meu de vedere, să vii cu o reţetă. Iar comunismul face parte cu atît mai puţin, asta mi-e clar, dintr-o eventuală reţetă de piaţă. Numai că n-am căutat asta cu Matei Brunul. Romanul ăsta s-a născut dintr-o obsesie personală care a durat mulţi ani, simţeam nevoia să-l scriu. Şi n-a fost motivat de nimic altceva decît de obsesia mea.
AP: Au existat critici literari – Adina Diniţoiu, în Observator cultural – care
v-au reproşat lipsa de verosimilitate a romanului. Este verosimilitatea o miză pentru un scriitor de literatură?
LDT: Este, indiscutabil. Lipsa verosimilităţii creează non-literatură, din punctul meu de vedere. În orice tip de scriitură, verosimilitatea e esenţială. Chiar atunci cînd vorbim despre romane SF, bineînţeles (unii ar spune: mai ales atunci). Dar, revenind la cartea mea, n-o să mă apuc acum s-o contrazic pe Adina Diniţoiu – pe care, de altfel, o apreciez foarte mult. Asta a fost opinia ei, au existat o mulţime de opinii diferite. Sigur că eu am mizat pe verosimilitate, iar dacă unii cititori n-au simţit asta, e o problemă. Din fericire, majoritatea cititorilor, inclusiv la cititorii profesionişti mă refer, nu mi-au făcut o asemenea observaţie. Aşa încît nu pot decît să mă limitez la a respecta opinia critică, fără să intru în comentarii cu privire la ea.
AP: Din pagina de „Mulţumiri”, cititorul află totuşi că v-aţi documentat romanul din surse istorice. Care au fost acestea şi cum v-au ajutat ele în înţelegerea etapelor din evoluţia comunismului românesc în care se plasează acţiunea cărţii?
LDT: Sursele au fost aceleaşi ca ale oricărui scriitor care se documentează despre o perioadă pe care n-a trăit-o: biblioteca, ziarele vremii, internetul chiar (Google Earth, spre exemplu, mi-a oferit destule detalii despre relieful zonelor pe care nu le cunoşteam personal), dar, în mod special, oamenii pe care i-am amintit în „Mulţumiri”, istoricii Andrei Muraru şi Dumitru Lăcătuşu, medicul Bogdan O. Popescu, traducătoarea Ileana M. Pop, profesoara Anca Ciobotaru… N-am scris acele „Mulţumiri”, cum am auzit ulterior în cîteva rînduri, pentru a vorbi despre documentarea mea laborioasă, ci pentru a-mi exprima într-un fel recunoştinţa faţă de munca acestor oameni. Fiecare scriitor se documentează, nu e nimic spectaculos în asta, e şi ridicol să te lauzi cu aşa ceva. Dar recunoştinţa pentru acei oameni care şi-au pierdut din timpul lor pentru a te ajuta trebuie să se manifeste într-un fel. Şi aşa am găsit de cuviinţă să mi-o exprim eu, altceva nu pot spune.
AP: Personajul principal, Bruno Matei, este un deţinut politic al cărui trecut traumatic a fost cumva estompat de amnezia de care suferă. Ca un insolit Candide al comunismului românesc, el pare să trăiască fericit în singura lume accesibilă. Şi totuşi, firul dramatic al romanului este dat de încercarea lui obsesivă de a-şi reconstitui trecutul pentru a-l înţelege. Este aceasta o manieră a autorului de a sugera că rememorarea unui trecut traumatic este indispensabilă pentru orice individ sau societate?
LDT: Răspunsul la întrebarea asta îl poate da doar cititorul. E destul de dificil pentru mine în calitate de autor să explic sau, ca să răspund direct întrebării, să recunosc că am vrut să sugerez ceva. Literatura îţi permite să te ascunzi în personaje. Scriitorul se simte inconfortabil, sau măcar eu mă simt aşa, cînd trebuie să spună cît din acel personaj e autobiografic sau cîte dintre ideile sale personale se regăsesc în ideile unor personaje. Cartea, aşa cred, se susţine pe ea însăşi.
Dacă mă întrebaţi pe mine însă ce părere am despre subiect, vă spun că da, rememorarea trecutului mi se pare esenţială. Mai ales în România de azi, în care am tot mai acut impresia că ne uităm unul la altul fără a ne recunoaşte, că trăim în esenţă numai pentru ziua de azi, iar proiecţiile noastre merg cu cîteva ore, maximum cîteva zile mai în faţă. Uneori, simt nevoia să privesc şi în urmă, să privim cu toţii în urmă. Clişeul zice: să ne ştim trecutul, pentru a ne construi viitorul. Dar, dincolo de asta, eu cred că ar trebui să privim în urmă măcar pentru a ne putea, în felul ăsta, recunoaşte unii pe alţii. Vara trecută, spre exemplu, a existat o întreagă nebunie politică în România, cu referendumul, cu paranoia strecurată în noi toţi, cu izbucniri viscerale. M-am făcut, în felul meu, vinovat de opinii vehemente, măcar pentru o scurtă perioadă. Ce-a urmat m-a marcat enorm – nu mai vreau s-aud, de-atunci, de politică. Am renunţat să mai scriu pe teme politice, după ce scrisesem mai bine de cincisprezece ani, constant. N-am crezut că oameni pe care-i respectam, cu care aveam un trecut, vor reacţiona în felul în care au reacţionat, se vor lăsa atît de dominaţi de ura prezentului. Dacă ne-am îndrepta mai des atenţia spre trecut, spre unul comun sau spre trecutul pe care nu l-am trăit, dar ale cărui urmări le simţim încă, dacă am face efortul de a înţelege aceste trecuturi, mă gîndesc că am avea şansa măcar să discutăm altfel între noi. Eu unul, ca individ, încerc exerciţiul ăsta.
AP: Există o parte de realitate în povestea lui Bruno Matei? Aţi avut o sursă reală de inspiraţie în construirea personajului?
LDT: Există. E vorba despre Sviatoslav Tăbăcaru, un deţinut din minele de la Cavnic, despre care a povestit sumar Ion Ioanid în Închisoarea noastră cea de toate zilele. În urma unei bătăi primite de la un gardian, deţinutul şi-a pierdut memoria – cam la atît se reduce „partea de realitate” despre care m-aţi întrebat. Altfel, povestea lui Bruno Matei e împînzită de personaje reale, istorice: de la miniştri, la torţionari celebri. Dar, desigur, viaţa lui Bruno e una fictivă. Povestea lui, aşa cum o descoperiţi în carte, e fictivă. Ceea ce, din păcate, nu înseamnă că n-a fost adevărată, măcar parţial, pentru mult prea mulţi oameni care au trăit acele vremuri.
AP: Meseria lui de păpuşar a dat naştere la multe comentarii din partea criticii literare. Impresia cititorului „neprofesionist” este însă, mai degrabă, aceea că păpuşarii erau alţii: Securitatea, partidul, cei care îl folosesc pe Bruno Matei drept cobai, îl supraveghează şi îl manipulează permanent. Care este semnificaţia – dacă există vreuna – pe care aţi dorit să o daţi în contextul romanului ocupaţiei personajului principal?
LDT: Revin la un răspuns pe care vi l-am dat anterior: nu mă simt deloc în largul meu să vorbesc despre semnificaţiile pe care am dorit să le dau în calitate de autor. Sînt de părere că, în general, orice semnificaţie se desprinde dintr-o carte, de la una foarte personală a cititorului, pînă la una cu accente de parabolă, e cît se poate de binevenită. Şi îi aparţine cititorului, mai mult: e meritul lui. Dar vă pot spune altceva: sînt extrem de atras de teatrul de păpuşi. Mai exact, de marionete. Nu e normal, în cazul ăsta, să ofer un pic din atracţia asta a mea unui personaj dintr-un roman scris de mine?
AP: Probabil cel mai fascinant personaj al romanului nu este inocentul Bruno, ci pedagogul lui desemnat de Securitate, tovarăşul Bojin. E un personaj pe care l-aţi construit apelând la o multitudine de nuanţe psihologice şi chiar l-aţi înzestrat cu capacitatea unor atitudini etice, departe de imaginea – comună în spaţiul intelectual postcomunist – a securistului ca încarnare a răului absolut. A fost o opţiune deliberată sau o soluţie literară care s-a impus de la sine? Şi, dacă a fost deliberată, de ce aţi făcut o astfel de alegere?
LDT: N-a fost neapărat o opţiune, o să vă explic. Mai întîi însă, vă mărturisesc că mă bucură întrebarea asta, întrucît, la nivel de „opţiuni”, se pare că am fost înţeles altfel decît mi-ar fi plăcut mie să fiu înţeles. Într-o cronică recentă, criticul literar Tania Radu, un alt om pe care-l respect foarte mult, a avut o observaţie în direcţia asta. Una care m-a uimit şi, recunosc, m-a şi afectat. Citînd un interviu pe care-l dădusem Observatorului cultural, doamna Tania Radu îşi exprima dezamăgirea că, prin tovarăşul Bojin, intenţia mea a fost aceea de a veni cu o teză – „un apel la ne-radicalism, dacă nu direct un manifest antiradical”, a punctat domnia sa. E adevărat, interviul putea sugera şi asta. Uneori, e greu ca în două fraze să exprimi tot ceea ce crezi. Însă, redus la acest „apel”, personajul meu n-ar exista. Dimpotrivă, Bojin poate fi, dacă se simte nevoia unei asemenea perspective, un apel la nuanţe. Dar nu neapărat nuanţe salvatoare în ordine morală. Mai concret, am încercat prin Bojin un personaj viu, cît se poate de „uman”, cu probleme comune, cu trăiri comune, ca urmare a unei obsesii personale: eu cred că un torţionar va rămîne torţionar, nu e prin nimic scuzabil; însă lucrurile sînt cu atît mai tragice, mai de neconceput, cînd te gîndeşti că acel torţionar ar putea avea o soţie, copii pe care să-i iubească, ar putea trăi la fel de banal sau de spectaculos ca oricare dintre noi. E cu atît mai cumplit să afli, sau să îţi propui s-o faci, cum îşi motivează un ticălos ticăloşiile. Pentru că atunci priveşti în jur sau te priveşti pur şi simplu în oglindă şi-ţi spui: oare cel de lîngă mine sau chiar cel din oglindă ar fi fost capabil, într-un alt context istoric, social, să facă lucruri atît de cumplite? Cred c-am mai spus-o undeva: în urmă cu mai mulţi ani, fiind într-un concediu în Croaţia, priveam în jur şi mă întrebam dacă unul sau altul dintre cei cu care intram în contact nu trecuse prin poveşti dramatice în recentul război din spaţiul iugoslav. Ştiam tot felul de istorii îngrozitoare, cu vecini care-şi omorîseră vecinii, aşa încît n-am putut scăpa, de-a lungul acelui concediu, de întrebarea asta. Şi în jur aveam oameni veseli, oameni atît de normali… Însă eu, iar problema îmi aparţinea, mă întrebam permanent dacă în spatele zîmbetelor lor nu se ascunde o altă istorie. Cu adevărat dramatică este deci întrebarea: nu cumva în anii ’50 n-au coborît pe pămînt, de nicăieri, nişte monştri, ci pur şi simplu oamenii, oamenii atît de normali, au creat o societate monstruoasă? Îi scuz în vreun fel? Deloc. Fac un apel la ne-radicalism? Deloc. Doar mă întreb dacă răul n-ar putea apărea, de oriunde, şi azi. Din normalitate. Dintre noi. Sau chiar din noi. Cam ăsta ar fi, foarte schematic şi fără intenţia de a-l introduce într-o teză, tovarăşul Bojin. Şi nu a fost o opţiune, ci doar un rezultat al unor întrebări, precum cele de mai sus, pe care mi le pun de multă vreme.
AP: Finalul cărţii lasă un gust amar. Păreţi să concluzionaţi că, din vârtejul „istoriei mari”, inocenţii nu se pot salva, că rolul lor de victime este întrucâtva premeditat. E o concluzie pe care aţi dorit să o puneţi la comunismul sau la postcomunismul românesc? Sau poate o concluzie la confruntarea „istoriei mari” cu „istoria mică”?
LDT: Inocenţii se pot salva prin chiar inocenţa lor. Dar, desigur, priviţi din plan general, inocenţii sînt cele mai la îndemînă victime. Altfel, repet, n-am vrut să pun concluzii. Finalul cărţii – îndrăznesc s-o spun pentru că mi s-a tot spus mie – lasă cititorului posibilitatea să înţeleagă ceea ce doreşte, ceea ce simte nevoia să înţeleagă. Eu nu mi-aş permite, nici măcar în calitate de scriitor, să vin cu concluzii privind o perioadă atît de neagră din istoria noastră. În schimb, sînt atît de multe întrebări… Dacă ţineţi să vă spun ce am urmărit cu acest roman, dincolo de stricta sa existenţă literară, pot să forţez un răspuns: mi-am dorit să împărtăşesc cu cît mai mulţi oameni o serie de întrebări care s-au născut în mine şi care m-au „asediat” de-a lungul multor ani. Nimic mai mult.
AP: La finalul interviului, nu mă pot abţine să nu vă întreb dacă mai sunteţi tentat să continuaţi experienţa de revizitare a comunismului în viitoarele dumneavoastră proiecte literare.
LDT: Sînt tentat. Dar tot din perspective general valabile, nu care ţin neapărat de specificităţile comunismului românesc. Nu ştiu însă dacă următoarea mea carte va merge într-acolo – ba chiar nu cred. Însă da, dacă voi avea timpul necesar, probabil că voi reveni. Mai ales pentru că am deja o altă poveste de acest tip care s-a transformat în obsesie literară.
