Institutul Cultural Român, Aleea Alexandru, 38- aici nu mai locuieşte nimeni…

Cu aproape un an în urmă, trotuarul din faţa Institutului Cultural Român era animat de forfota unei apariţii ciudate – era ca şi cum, din pământ, un val de papioane ar fi inundat spaţiul, altminteri, auster. Aerul era acela de sărbătoare, unul în care se amesteca disperarea cu credinţa, naivă, că jucăuşa opoziţie a unor grupuri de “marginali“ şi de “cosmopoliţi” poate opri adoptarea unei ordonanţe de urgenţă. Papioanele ce împodobeau, insurgent, cămăşile şi tricourile erau, poate, ultima baricadă ce se mai putea ridica în faţa unui val al distrugerii.

În cele din urmă, ceea ce papioanele au încercat să oprească a prins contur. Pas cu pas, zi după zi, lună după lună, avansul direcţiei culturale pe care o întruchipează noul chip al Institutului Cultural Român a căpătăt trup şi vigoare. Papioanele au dispărut, iar în locul lor s-a ridicat, pentru foarte mulţi dintre intelectualii care ne înconjoară, un sentiment al inevitabilităţii şi ireversibilităţii schimbării. Un sentiment ce explică şi motivează ralierea, tacită sau explicită, la cursul noului ICR. În definitiv, se poate spune de către aceşti oameni de bună credinţă, este vorba de o schimbare de management, dar paradigma, nu-i aşa?, a rămas aceeaşi, iar România are nevoie de toate eforturile pentru a se promova ca actor global. Excesele autohtoniste, recăderea în ceauşism, delirul de grandoare al comunicatelor sunt simple detalii pe care le poţi trece cu vederea. Raţiunea intelectuală este extrem de abilă în a–şi inventa mecanisme dialectice de justificare a cedărilor morale.

Am trecut, în una din aceste seri, pe Aleea Alexandru 38 – liniştea domnea în clădire, iar în parcare stăteau, cuminţi, maşini elegante. Întreg cartierul dormita tacticos, ca într-o siestă prelungită. M-am oprit, privind înapoi şi incercând să evoc umbrele anilor trecuţi, să îmi reamintesc de forfota iconoclastă a atâtora dintre prietenii pe care i-am cunoscut în jurul Institutului Cultural Român. Totul era amintire, totul era trecutul din care nu se mai poate hrăni decât nostalgia. Cei care au fost nu se mai pot întoarce aici. Casele îşi au propriul lor suflet, ce îşi ia zborul o dată ce ruina şi cariile se instalează în fibra morală a noilor lor stăpâni. Dacă eşti atent, poţi vedea un abur firav, ca un caier, anunţând că duhul casei se îndreaptă către un alt ţărm, copleşit de clipele şi anii care s-au dus. Din Aleea alexandru, 38 nu a mai rămas decât această carcasă monumentală de pe o stradă ca oricare alta- râsetele, imaginaţia şi jocurile fecunde ale copiiilor mari ce trăiau aici nu se mai văd şi nu se mai aud. Aici nu mai locuieşte nimeni…