Numele lui Gustav René Hocke (1908-1985) se leagă, în cultura noastră, de lucrările publicate în mai multe ediții: „Lumea ca labirint” și „Manierismul în literatură”. Istoricul cultural este însă și autorul unui amplu studiu dedicat jurnalului european: „Europäische Tagebücher aus vier Jahrhunderten.” Studiul, însoțit de o antologie a celor mai importante jurnale ale secolelor trecute, nu a fost, încă tradus în limba română, cu toate că prima ediție a sa a fost publicată în anul 1963. Voi încerca să motivez, mai jos, de ce cred că este absolut inadmisibil ca o astfel de lucrare să lipsească din cultura noastră.
Avem nevoie de Hocke pentru a ne modifica perspectiva critică asupra jurnalului intim. În mod paradoxal, un gen care a dat, la noi, atâtea opere remarcabile, a fost sistematic marginalizat sau desființat de criticii literari. George Călinescu, patriarhul literaturii noastre, l-a expediat, superficial, prin două afirmații arhicunoscute. El declara sentențios: „Jurnalul intim este o prostie”; „Jurnalul intim este apanajul tinerilor imberbi și al femeilor.” Opiniile criticului, exprimate în marea sa istorie a literaturii române (mare atât la propriu, cât și la figurat), sunt formulate în perioada în care, totuși, scriitorii autenticiști își declarau adeziunea necondiționată la poetica acestui gen (Eugen Ionescu îl consideră chiar genul originar, de la care se revendică toate celelalte genuri literare- opinia lui se apropie de cea a lui Rilke, care anticipează că, într-un viitor apropiat, nu se vor mai scrie decât jurnale). Se știe că influența butadelor de acest tip ale lui Călinescu este covârșitoare. În școlile românești (atât cât am putut eu să constat, din interiorul sistemului), elevii sunt învățați, în pur spirit călinescian, că jurnalul intim este o prostioară cu veleități literare, un joc gratuit și facil al scriitorilor, care, în acest surogat al scriiturii esențiale/gen de graniță (eticheta predilectă), își varsă ofurile și nădufurile. Orice cititor avizat știe că acest lucru este numai parțial adevărat. Ca în orice gen, și în domeniul extrem de vast al scriiturii intime există tatonări timide și nereușite ale zonei estetice, simultan cu opere autentice și valoroase, numai bune de integrat în canon (Nicolae Manolescu a și făcut-o). Aviz amatorilor! Iar cultura noastră (marginală și ea, precum genul pe care îl înfierează) nu duce lipsă de astfel de opere. Iată câteva titluri din biblioteca mea afectivă: „Jurnalul fericirii” și „Jurnalul de la Paltiniș” (jurnale ale condiției umane, ale căror autori nici nu mai e nevoie să-i amintesc), „Jurnalul unei fete greu de mulțumit” al lui Jeni Acterian, „Jurnalul suedez” al Gabrielei Călinescu, „Creștetul ghețarului” –emoționantul și inteligentul jurnal al Constanței Buzea – și lista ar putea continua (și continuă, sunt convinsă, pentru fiecare în parte).
Avem nevoie de Hocke pentru a ne întoarce privirea de la forma, inevitabil imperfectă, a jurnalului. O astfel de specie cameleonică are nevoie de o conștiință estetică adecvată, aptă să-i convertească imperfecțiunile generice în atuuri. O astfel de conștiință estetică este cea a lui Hocke. Ambițiile (pe deplin satisfăcute) ale lui Hocke țin de configurarea unui imaginar funcțional al genului, care să reflecte stăruințele și constantele sufletului european. Nucleele semantice recurente în scriitura intimă europeană oglindesc cele mai intime obsesii ale omului ca ființă gânditoare. Cu o astfel de atitudine asupra jurnalului, ca document al condiției umane/europene, era firească și legitimă o polarizare teoretică între jurnalele autentice (nonliterare) și cele inautentice, simulate, literaturizate („das fingierte Tagebuch”; „das Pseudo-Tagebuch”). Pentru Hocke, este imperativ necesar ca posesorul de jurnal intim să nu-și propună, aprioric, să facă literatură. Valoarea unui jurnal rezidă, în opinia sa, în autenticitatea lui, în apropierea de viață, nu de ficțiune. La polul opus se află teoria lui Barthes asupra jurnalului ca eboșă a scrierilor esențiale, inevitabil literare. Aceasta viziune structuralistă domină, la noi, receptările, ostracizând jurnalul în zona scrierilor cu valoare estetică redusă ori chiar inexistentă.
Jurnalul în accepțiunea lui Hocke, în schimb, reprezintă o scriere hibridă, la confluența vieții cu visul și cu mitul, o scriere care exprimă nemijlocit potențialitatea umană și a renunțat la stilizare în favoarea dicteului automat. Din jurnal trebuie să lipsească urma oricărei finalități: „Das echte Tagebuch zeichnet sich durch eine ähnliche Zweckfreiheit aus, durch das Fehlen der Aufmerksamkeit auf berechnete Wirkung. Es soll weder belehrt oder erbaut, noch getröstet oder gar divertiert werden; es gibt keine Fabel, keinen kausal konstruierten Handlungsablauf und keine prädisponierte logische Einheit…” („Jurnalul autentic se caracterizează printr-o absență a teleologiei, prin lipsa oricărei preocupări legate de obținerea unui efect calculat. El nu trebuie să moralizeze sau să întremeze, nici să consoleze ori să delecteze; nu există fabulă, nu există acțiune construită liniar, nici unitate logică apriorică.” – traducerea îmi aparține).
Avem nevoie de Hocke pentru a ne elibera de presupoziții și prejudecăți critice, care pot mina receptările jurnalului intim (sau extim, ca la Tourier). Avem nevoie de Hocke pentru a ne apropia de acest fenomen antropologic cu toată deschiderea necesară înțelegerii totale. Avem nevoie de Hocke pentru a ne debarasa de încorsetările rigide ale esteticului (tributar formei), ca unic garant al literarității unui text. Avem nevoie de Hocke pentru a ne reverifica, dintr-o altă perspectivă, bagajul cultural. Avem nevoie de Hocke, pentru că un discurs critic autentic este un discurs îndrăgostit de obiectul său, Cartea. Din toate aceste motive, probabil și din multe altele, nesemnalate de mine, cred, cu obstinație, că avem nevoie de o carte dedicată jurnalului și, deopotrivă, sufletului european .
