Oricât de mult am căuta un contraexemplu, fapt este că Ziua de 10 Mai, deşi din nefericire ocultată şi uitată astăzi de mulţi, reprezintă singura sărbătoare civică autentică din istoria României.
Înainte de catastrofa comunismului şi de dezorientarea care i-a succedat, acest ritual civic, conform jargonului ştiinţelor sociale de astăzi, reuşea să reunească în mod spontan românii – fie bogaţi, fie săraci, liberali sau conservatori, urbani sau rurali, şi aşa mai departe – în jurul aspiraţiilor identitare colective, simbolizate de Tron, care au creat, cultivat şi lăsat moştenire România generaţiilor prezente. Astfel, cu numai o jumătate de secol în urmă, în data de 10 mai, bucureştenii, de pildă, după „Te Deumul” oficial de la Catedrala Patriarhală şi oraţiile festive ale politicienilor din Adunarea Naţională, mergeau să asiste la parada militară din faţa Palatului Regal, după care începeau lungi chermeze populare, în bufetele din parcuri sau în cafenelele de pe bulevarde, iar acest spectacol public se repeta, mai modest, în fiecare oraş şi chiar în fiecare comună din ţară…
Ziua de 10 Mai, spre deosebire de toate zilele festive decretate ex abrupto în timpul republicii comuniste (23 august) sau în timpul republicii actuale succesoare (1 decembrie), s-a decantat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca sărbătoarea naţională a României în mod firesc, liber, treptat şi, mai mult sau mai puţin, informal. Din acest motiv, Ziua Naţională nu numai că beneficia de adeziunea spontană şi masivă a publicului, dar înseşi semnificaţiile Zilei de 10 Mai sunt multiple, generale şi ferite de controverse partizane sau polemici ideologice înguste.
Într-o primă fază, Ziua de 10 Mai este legată de aducerea pe tronul Principatului României a unei dinastii ereditare de origine străină, odată cu depunerea jurământului de Domnitor de către Principele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen în data de 10 mai 1866. Actul politic de la 1866, de o extraordinară şi luminoasă însemnătate pe termen lung, avea ca obiectiv consolidarea fragilelor Principate Unite. Pe de o parte, el a pus capăt pe plan intern conflictelor interminabile dintre dinastiile boiereşti autohtone ce transformaseră încă de la sfârşitul secolului al XV-lea monarhiile feudale româneşti în nişte monarhii preponderent elective, iar, pe de altă parte, el a parat pe plan extern tendinţele expansioniste ale marilor imperii vecine din epocă, integrând România în sistemul diplomatic de alianţe dinastice al monarhiilor creştine apusene.
În al doilea rând, Ziua de 10 Mai este legată de proclamarea oficială a Independenţei de stat a României, în data de 10 mai 1877, la începutul războiului ruso-româno-otoman dintre anii 1877-1878. Ca urmare a acestui act, Principatul României s-a integrat oficial în ordinea internaţională de drept a epocii, eliminând ultimele rămăşiţe ale statutului internaţional neobişnuit al ţării de până atunci : nominal un dominion autoguvernat al Imperiului Otoman aflat sub protecţia colectivă a Marilor Puteri reunite după aventura napoleoniană în Concertul European, un statut ce fusese perfectat pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dar care derivă în ultimă instanţă din aranjamente diplomatice privind Principatele române apărute ad-hoc în cancelariile europene încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
În sfârşit, Ziua de 10 Mai este legată de ridicarea României la rangul de Regat şi de încoronarea Principelui Carol I ca prim Rege al Românilor în data de 10 mai 1881. De aici înainte, nimic nu a putut eclipsa valoarea simbolică pivotală a Zilei de 10 Mai în istoria României, nici măcar evenimentele mult-aşteptate din anul 1918, pe care le anticipa în intenţie, când – la sfârşitul Războiului de Unitate Naţională ce s-a suprapus primei conflagraţii mondiale – toate provinciile româneşti, în esenţă, au fost unificate sub sceptrul lui Ferdinand I, Regele tuturor Românilor…
Ziua de 10 Mai reprezintă, aşadar, în pofida tuturor bulversărilor istorice, sărbătoarea civică prin excelenţă a României, într-atât încât chiar şi cei ostili semnificaţiilor sale eminamente monarhice se arată din când în când sensibili la vocaţia sa festivă naţională şi propun, cu argumente mai degrabă meteorologice, chiar restabilirea oficială a Zilei de 10 Mai ca o a doua sărbătoare naţională a republicii postcomuniste.
Carevasăzică, aceiaşi oameni care, captivi mentalităţii şi ideologiei marxist-comuniste, de aici şi de aiurea, nu ezită şi nu au ezitat, în mod ignorant, chiar mincinos sau cu vădită rea-voinţă, să îl declare „exploatator al ţăranilor şi proletarilor”, cum era la modă în anii 1990, sau chiar „trădător de ţară”, cum s-a întâmplat şi mai recent, pe Regele Mihai I, singurul şef de stat, abia ieşit din minorat pe deasupra, care a schimbat taberele în ultima conflagraţie mondială (pe care România – rămasă fără protecţie Aliată încă de la parafarea Pactului Ribbentrop-Molotov în 1939, dacă nu chiar de la abandonarea Cehoslovaciei la München în 1938, în orice caz, în mod cert după Căderea Franţei, şi apoi victimă a unui dublu Dictat, unul bolşevic şi unul fascist, în vara anului de graţie 1940 – nu a iniţiat-o în niciun fel şi nu a dorit-o nicidecum, deşi nu a putut-o evita), sperând că prin acţiunea sa excepţională statul român va obţine mult dorita şi meritata beligeranţă, dar primind în schimb doar un al treilea Dictat, de la Yalta, asortat cu o tragică şi longevivă dictatură comunistă de soriginte sovietică; aşadar, aceiaşi oameni, de regulă, care au debilitat profund societatea românească actuală şi i-au ocultat savant istoria recentă, ar dori totuşi acum să se înfofoleze un pic cu mantia gloriei monarhice de altădată; să aibă ocazia de a ţine un discurs demagogic despre faptele măreţe ale „înaintaşilor lor” care au construit România; şi, la urma urmei, să bea şi ei – cum face tot omul într-o zi liberă de sfârşit călduros de primăvară – un şpriţ proletar cu amicii în cinstea naţiunii, undeva, la umbră, pe o terasă din Cişmigiu ori din Herăstrău, de pildă, în loc să îngheţe trist, sub ninsoare, cu cojocul pe ei, la coadă pentru un vin fiert de 1 decembrie!…
…Numai că restaurarea Zilei de 10 Mai ca sărbătoare naţională fără restaurarea Monarhiei e ca berea expirată şi fără alcool, sau ca salata stricată şi fără sare.
