Sărbătorile creştine la începuturile comunismului

Chiar imediat după 30 decembrie 1947 a fost întreruptă tradiţia sărbătoririi Bobotezei la Palat, unde patriarhul venea „cu botezul” la suveran. La 6 ianuarie 1948, însă, regele Mihai I era deja plecat din ţară, iar reprezentanţii Prezidiului Republicii Populare Române nu erau foarte ataşaţi de sărbătorile creştine sau nu-şi mai puteau manifesta credinţa religioasă. Dacă la această tradiţie în relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Stat s-a putut renunţa foarte uşor, altfel au stat lucrurile cu cele două mari sărbători creştine: Învierea şi Naşterea Domnului.

De la regimul burghez puterea comunistă moştenise două zile libere pentru salariaţi atât de Paşte, cât şi de Crăciun (25 şi 26 decembrie), sărbători legale care s-au dovedit mai greu de înlăturat. În primăvara anului 1950, forurile superioare comuniste au decis să suprime o tradiţională zi liberă: a doua zi de Paşti. Din cauza unei inerţii, însă, şi poate a unor informaţii contradictorii, ziarul Libertatea – fostul organ al Partidului Social-Democrat (contopit la finele lui februarie 1948 cu Partidul Comunist) – a anunţat că ziua de 26 aprilie va fi liberă. Evenimentul i-a pus în încurcătură pe oficialii din Ministerul Muncii şi nu numai: o dezminţire neinspirată, de ultim moment, putea duce la nemulţumiri şi proteste inclusiv în rândurile muncitorilor. Chiar documente din epocă ale aparatului represiv, privind starea de spirit, consemnează sensibilităţile creştine ale unei părţi însemnate din clasa muncitoare.

Pentru guvernanţii comunişti o problemă şi mai delicată era reprezentată de cele două zile libere de Crăciun. Chiar şi la sfârşitul anului 1952 această chestiune spinoasă era încă de actualitate. La 18 decembrie 1952, Biroul Comitetului Executiv al Confederaţiei Generale a Muncii (CGM) propunea într-o adresă trimisă Secretariatului CC al PMR „ca în zilele de 25–26 decembrie a. c. [1952] să se lucreze în mod normal în toate întreprinderile şi instituţiile”. În aceeaşi zi, însă, N. Goldberger şi Leonte Răutu ataşau acestei propuneri următoarea rezoluţie: „Considerăm că propunerea Biroului Executiv al CGM-ului ca zilele de 25–26 decembrie să fie zile de lucru nu este realistă pentru condiţiile noastre actuale. Propunem Secretariatului CC al PMR să aprobe ziua de 25 decembrie ca zi de repaos, iar ziua de 26 decembrie ca zi de lucru. În acest sens, organizaţiile de partid şi sindicale să ducă din timp o muncă politică de lămurire ca toţi muncitorii să vie în ziua de 26 decembrie la lucru”.

Spiritul acestei rezoluţii, pusă de reprezentanţii Secţiei Propagandă şi Agitaţie, era însuşit şi de liderii partidului comunist două zile mai târziu, în şedinţa Biroului Politic din 20 decembrie 1952. Deşi au primit spre discutare un proiect de hotărâre care stabilea ca zile nelucrătoare doar: 1 ianuarie, 1–2 mai, 23–24 august, 7–8 noiembrie, toţi membrii Biroului Politic au manifestat o oarecare prudenţă, din dorinţa „de a nu sări peste cal”. Până la urmă s-a ajuns la o soluţie de compromis, sugerată şi de cuplul N. Goldberger–Leonte Răutu: 25 decembrie a fost acceptată ca zi liberă, fără însă a fi declarată în mod oficial ca sărbătoare legală. În schimb, 26 decembrie era zi de lucru. În finalul şedinţei, Gh. Gheorghiu-Dej insista ca Partidul să ia măsuri politice: „să mobilizăm organizaţiile de partid, oamenii muncii, să arătăm că este în interesul lor să lucreze a doua zi de Crăciun”.

În paralel, însă, conducerea partidului comunist îşi propusese încă din 1948 să deplaseze atenţia publică dinspre sărbătorile pascale spre aniversarea de la 1 mai, ziua Muncii, şi dinspre Crăciun spre Anul Nou şi spre „aniversarea” proclamării Republicii, la 30 decembrie. Mai mulţi clerici sesizau şi o încercare a autorităţilor comuniste de a înlocui credinţa cu o nouă „religie” (seculară) care îşi avea proprii „sfinţi”, începând cu Marx şi terminând cu Stalin.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *