Relativ la chestiunea religiei si sustinerii ei prin bugetul statului, impresia pe care o da actuala dezbatere din Romania este ca nu se intelege prea bine care este relatia dintre diferitele aranjamente institutional-politic-bugetare si religie si religiozitate. Asa ca vedem in ambele tabere oameni care argumenteaza pentru solutii institutionale care duc exact la opusul principiului sau obiectivului in care ei spun ca ar crede.
E o chestiune simpla, ce decurge din logica naturii umane si a relatiilor sociale. In lumea post paradisiaca, principiile competitiei si ale monopolului au anumite consecinte asupra mintii si comportamentului uman, indiferent de domeniu. Inclusiv in cel al religiei.
E o observatie facuta inca din secolul 18 de David Hume si Adam Smith. Ambii au inteles ca atunci cand oamenii intra in competitie sau sunt provocati sa aleaga intre mai multe alternative, gandesc si actioneaza cu un anumit grad de intensitate. Simt si privesc lucrurile mai alert si profund. Cand au un monopol, fie se relaxeaza si devin rutinieri, fie se concentreaza pe pastrarea privilegiului si nu pe substanta obiectului monopolului. (Aceste observatii, de altfel, s-au transformat in secolul 20 intr-un puternic curent de cercetare, al carui leader este economistul Laurence R. Iannaccone fondatorul Association for the Study of Religion, Economics, and Culture” – ASREC).
Smith era un om profund religios. Hume ura religia.
Ce propune Hume? Monopol de stat pentru Religie. Biserica de Stat.
Ce propune Smith? Competitie libera intre secte, denominatii, religii.
In actuala dezbatere din Romania nu este deloc clar daca se intelege de ce, daca esti impotriva religiei si religiozitatii, cea mai buna masura institutionala intru subminare este subventionarea de catre autoritatile politice. Adica instaurarea unui cvasi-monopol al spiritualitatii prin incurajarea lancezirii mentale si sufletesti in rutina controlata bugetar de catre Stat si Politiceni (laici sau ecleziastici).
Nu este deloc clar daca se intelege de ce, daca esti in favoarea religiei si religiozitatii, cea mai buna masura institutionala intru incurajare este competitia libera intre alternative. Adica generarea unor conditii care provoaca mintea si spiritul omului sa caute calea cea adevarata intre alternativele oferite si sa-si asume responsabilitatea existentiala fata de decizia pe care o ia.
Este ceva interesant in toata aceasta poveste. Ceva la care merita meditat inainte de a trage o concluzie la repezeala.
De inteles, prea putin se intelege ( mi-am aruncat ochii pe cateva comentarii aici si pe facebook). Dar se discuta. Ce? Aiureli. Iar ati fost prea eliptic ,subtil, se pare 🙂 Intre timp vin si zic ( ca doar la discutie ati invitat) mai simplu ( poate asa se intelege?): individul, nu statul ar trebui sa aleaga, eventual liber ( ca doar e vorba de spiritul, de fiinta lui), in materie de religie si biserica; pe care, fix la libera lui alegere si cu responsabilitate, ar trebui sa o si subventioneze el ( mica comunitate), nu statul. Daca va alege un set de valori/traditii religioase nu altul ( cu tot cu obligatii), e meritul acelui sistem de valori si/sau al clerului aferent. Asta ar fi competitia. Iar daca din competitia asta ar reiesi ca una bucata religie si biserica e cea preponderenta, prospera, durabila, atunci clar aia e mai buna pentru omul liber ( la alegerea lui), nu alta. Doar ca asta e calea grea, individual asumata ( libertatea si competitia sunt cale grea). Toata gandirea crestina cam spre asta concura si indeamna. Spre calea grea, insa durabila. Din pacate tentatia caii usoare e intotdeauna mai mare ( etatistii stiu bine asta si pe asta se si intemeiaza). Calea usoara, adica monopolul, bref, subventionarea de stat a bisericii, face ca mare lucru sa nu fie daca individul se declara de partea monopolului, din moment ce oricum nici responsabilitate, nici optiuni nu prea are. Pe de alta parte, biserica, dependenta de autoritati politice, statale, isi pierde din autonomia spirituala. Si uite asa se poate ajunge (personal cred ca s-a ajuns deja) la situatia paradoxala in care o natie ( a noastra) recenzata ca fiind 80% sau mai mult ( parca asa) crestin-ortodoxa, sa devina mai degraba declarativ decat asumat si intim crestina ( credincioasa in valorile spirituale cu pricina). yeap, e ceva de discutat aici. Un efect aparent paradoxal. Subliniez „aparent”. Personal si instinctiv mai mult decat rational, de cand eram mica si lecturile erau de nivel Cei trei muschetari, imi placea ideea de separatie ( institutionala) dintre biserica si stat ; cred ca de fapt imi placeau maicutele alea cumsecade care adaposteau oameni buni, si nu-mi placeau cardinalii aia rai care faceau politica; ceva, ceva imi mijea 🙂 ( de Adam Smith la vremea aia habar n-aveam). Pe masura ce am crescut ( nu garantez nici acum ca m-am facut mare) am inceput sa achiesez ( cu inevitabile dubii periodice) rational.
Amandoi disputau acelasi lucru, dupa atatia ani, eu am vazut ca ei si noi nu vedem ca dupa colt, ravneste si „statuia” lui Lenin.
Cred mult in forta contextului. Am avut ocazia sa observ, bunaoara, ca Bisericile ortodoxe moldovenesti in diaspora sint foarte active si pe alte dimensiuni decat cea teologica. Ele activeaza ca niste centre comunitare – ajuta enoriasii la nevoie, faciliteaza comunicarea etnica, faciliteaza stabilirea si consolodarea unor retele sociale intre emigranti etc. Semn ca, daca se „umbla” putin la context putem avea rezultate foarte diferite.
(asta vine impotriva esentialismelor de genul – „Biserica Ortodoxa este cum este si nu o mai schimba nimeni”.)
De acord. Cu cateva precizari.
– alegerile religioase sint totusi nitel diferite de alte alegeri pe care le fac indivizii. Sa zicem: a alege intre Coca Cola si Pepsi nu e totuna cu a alege intre Mormoni si Catolici sau Ortodocsi. Caracteristicile „ecologice” ale pietei religioase conteaza enorm. Optiunile religioase sint incorporate (embedded) in realitati culturale si sociale, nu doar institutionale. Stigma, prestigiul, suspiciunea ca ar fi reprezentante ale unor interese straine, asocierea cu traditia sau neamul – toate sint variabile ce trebuie avute in vedere atunci cand gandim o interventie institutionala.
– la modul foarte general sint perfect de acord cu liberalizarea pietei religioase si diminuarea monopolului bisericii ortodoxe. E unica solutie, cred, prin care putem deopotriva creste toleranta interconfesionala, pe de o parte, si acoperirea nevoilor spirituale ale fiecarui individ, ep de alta parte.
– deopotriva cred ca e nevoie de democratizarea bisericii ortodoxe insesi, prin stimularea proceselor democratice interne (comunitatea sa-si aleaga si plateasca preotul, control comunitar asupra finantelor etc). asta la fel ar pune mai multa „putere” in mainile credinciosului si ar modeal biserica dupa nevoile proprii, nu invers.
Bun, de acord, dar totusi, exista o traditie ecleziologica ortodoxa si principii ca „simfonia” care desi nu au neaparat legatura cu felul de actiune si pozitionare actuala a BOR, totusi reprezinta o asezare a Bisericii orientale veche inca din perioada bizantina si care in societati semi-modernizate ca a noastra sunt viabile. Competitia libera intre religii presupune un stat neutru si modern, aparator al libertatilor negative, ce noi ca libertarieni stim ca nu exista nici pe departe la noi. De asemenea competitia libera intre religii este un produs al societatilor protestante, individualiste, unde inca din sec. XVI-XVII libertatea individului de a practica ce il taie capul in sfera privata a fost un subiect de dezbatere. Vi se pare ca putem sa incepem in Romania cu rezultatul acestei dezbateri (institutionalizarea egalitatii cultelor) fara sa fi avut dezbaterea si conditiile sociale?