Există cărţi a căror cutremurătoare încărcătură confesivă le scot din sfera esteticului, pe care nu mai avem dreptul să îl absolutizăm, ci să-l dibuim în tensiunea menţinerii la cote înalte a unor principii morale, etice, care slujesc adevărul, iar nu fandoseala alexandrină. Arhipelagul Gulag, reconstituirea lui Soljeniţân este printre titlurile pe care nu aş ezita să le numesc printre marile opere ale omenirii. Din aceeaşi familie fac parte şi memoriile Nadejdei Mandelştam, adunate sub titlurile grăitoare Fără speranţă şi Speranţă abandonată (apărute în 2004, respectiv 2005 la Polirom). Câteva succinte date biografice, mai întâi, înainte de a decupa un pasaj cât se poate de elocvent pentru ceea ce este comunismul real, pentru ceea ce poate face el din om. Soţia marelui poet Osip Mandelştam, autoarea încearcă să îşi asume moartea soţului în lagărul sovietic, ca urmare a unui comportament demn, ce echivala cu simpla conservare a personalităţii, a unor principii de onoare. Cărţile sale se numără, astfel, printre cele care au reuşit să zdruncine credulitatea unui Occident care încă mai credea, superficial, în miracolul comunismului. Or, învăţăm de la aceşti curajoşi scriitori, care joacă rolul unor conştiinţe nepătate, comunismul nu are nimic de a face cu utopia propagandistică, ci cu absurdul devenit normă.
Rememorând prestaţia morală de o neştirbită verticalitate a lui Osip Mandelştam, consoarta îndoliată aduce în prim-plan o problemă de primă importanţă: aceea a martiriului unor scriitori nu îndepărtaţi de genialitate, cum ar fi amintitul poet sau Velimir Hlebnikov, unul dintre cei mai mari creatori de limbaj din poezia secolului trecut. Să reproduc citatul respectiv, esenţial în înţelegerea lumii din care am ieşit cu 17 ani în urmă: „Dacă fiecare bucată de pâine o primeşti din mâinile conducătorilor, în goana după o porţie în plus, logic, trebuie să renunţi la orice gândire. Scriitorii au acceptat cu plăcere aşa ceva la început pentru o raţie modestă, pe urmă – foarte generoasă”. Este ecuaţia compromisului treptat, alunecarea, din constrângere, în compromis. Întorcându-şi privirea încercănată asupra propriei tragedii familiale, scriitoarea se întreabă: „Nu ştiu ce apreciere să dau trecutului meu: dacă Mandelştam s-ar fi hrănit supus laolaltă cu toţi, el ar fi rămas în viaţă. Am fi trăit împreună o viaţă lungă şi fericită, iar el n-ar fi cunoscut groaza aşteptării sfârşitului şi moartea cumplită în lagăr”. Să fie înregimentarea o soluţie obligatorie, în cazurile extreme, pentru supravieţuire? Istoria ne-a demonstrat că da. Întrebarea este în ce măsură este ea de acceptat.
Din spovedania Nadejdei Mandelştam străbate un urlet care nu a putut fi înăbuşit nici de trecerea timpului; nu e corect să îi pretinzi unui om sacrificiul, în numele unor principii atât de arareori respectate. Din disperare, soţia celui dispărut ajunge la concluzia că e preferabil compromisul pierderii vieţii. În aceste pagini, durerea sa autentică neagă orice detaşată pledoarie despre martiriul obligatoriu, necesar pentru păstrarea onoarei. Iată pasajul cu pricina, esenţial pentru oricine vrea să înţeleagă grozăvia cruzimii cu care comunismul, de orice coloratură ar fi el, îl striveşte pe bietul om sub călcâiul său oţelit: „Mă doare sufletul când mă gândesc la zilele lui de pe urmă, încât înclin fără să vreau spre ceea ce se cheamă compromis şi care este rezonabil. Îi sfătuiesc pe toţi prietenii mei să accepte compromisul”. Viaţa este, totuşi, mai importantă, pare a conchide scriitoarea. Şi cine o poate acuza? Dar ea nu uită să traseze, ferm, anumite limite: compromisul nu trebuie să meargă până la a te vinde cu totul, „cu trup şi cu suflet”. Altfel tot moartea e de ales.
Iată marile probleme de morală cărora le-au făcut faţă aceşti scriitori care au înţeles să-şi asume orice risc, să treacă peste dramele personale şi să sacrifice totul de dragul unei utopii a normalităţii. Adică a demnităţii. De aceea, cei care au riscat, care şi-au pus la bătaie propria viaţă sau, mai grav chiar, pe cea a celor apropiaţi, merită cu totul un necondiţionat capital de stimă.
Care e morala acestei povești și cum se poate traduce ea pe înțelesul zilelor noastre năuce și confuze? În ultimii ani, s-a intrat și la noi în mlaștina sulfuroasă a documentelor CNSAS și s-au ”decretat” și vinovății. Dar, cel mai adesea, ”deconspirările” s-au făcut de jos în sus (au rămas în continuare acoperiți chiar ofițerii de Securitate) și, mai ales, fără nuanțe. Or, în astfel de situații este nevoie de infinite precauții. Compromisurile sunt de multe feluri, vinovățiile se cer și ele eșalonate; toate trebuie, oricum, evaluate prudent, de la caz la caz. Uneori, la ”compromis” s-a ajuns din disperare, din datoria față de celălalt. Mărturia crâncenă a Nadejdei Mandelstam constituie o dovadă în acest sens. Cine ar avea dreptul să judece o astfel de experiență?
Presa românească, adesea, din păcate, şi cea culturală, este tabloidizată, prin urmare, vânează sau confecţionează ştirile senzaţionale, scandalul. Or, în viaţa literară, în care bârfa procură delicii vindicative şi consolări balsamatice, ştirea că X (eventual scriitor foarte bun, răsfăţat, pe bună dreptate, de critică) a fost, cu treizeci de ani în urmă, strâns cu uşa şi a semnat câteva note informative reprezintă o victorie a mediocrităţii. Rar mi-a fost dat să întâlnesc, în asemenea cazuri, solidaritate; nu scriitoricească, ar fi prea mult, ci doar umană. E nevoie nu numai de o bună ”hermenutică” a documentelor (În această privință, recenta carte a lui Gabriel Andreescu e o lecție) ci și de capacitatea de a înțelege aceste cazuri în tot dramatismul lor.
Compromis să fie şi umana îndoială a Nadejdei Mandelştam, şi angajamentul unui om care, din umbră, controlează România de zeci de ani, prin trustul său de presă și prin influența pe care o are asupra liderilor clasei politice?
