Dacă, la meridianul nostru, reţeta scrierii unui poem nu intere- sează pe nimeni, cunoscută fiind apetenţa din naştere a românului de a fi poet – una din trăsăturile naţionale care ne fac să fim altfel, domnule Boia – aceea a scrierii unui roman ne priveşte pe toţi, din acelaşi iniţial motiv: nu face parte din zestrea noastră genetică. Spaniolii – vezi-l pe Cervantes – francezii, cu Balzac, ruşii cu Tolstoi, Dostoievski, englezi, americani, de ambe continente, ba încă şi turci, albanezi, chinezi – lista e foarte lungă – cultivă un gen care le vine ca o mănuşă. Mai puţin nouă, cel puţin deocamdată: trăim în era genelor modificabile, putem nutri speranţe. Şi investi.
Ceea ce nu înseamnă că n-am avea roman sau, în fine, de talie mondială. Ori că măcar în perioada interbelică a fost cât pe ce – dar de atunci lucrurile au mers mai greu, mai încet. Cu toate că în vremea comunismului s-au scris două excelente romane, iar în zilele noastre de două ori mai multe, acestea năpăstuite de catastrofala cădere a tirajelor, totuşi relevate de cunoscători, din care o seamă din rândul criticilor. O dovadă: romane din ultimul deceniu, apărute în două şi chiar trei ediţii, târgul de carte din Franţa, dedicat literaturii noastre, le aşteaptă cu înfrigurată încredere. Postul Radio France International ne vestea, tocmai, tălmăcirea în limba franceză a romanului Groapa, al lui Eugen Barbu, cu încăpătoarea lui tematică.Lucrurile s-a schimba în şi mai bine când tot românul, a cărui patetică viaţă constituie un roman, precum se ştie, ar stăpâni şi tehnica de a-l scrie, în buna cunoaştere, altfel, a puţinelor beneficii care i-ar reveni, exceptând gloria. Ei, gloria…
O şcoală de literatură, pe genuri, de stat şi eliberatoare de diplome nu avem şi nici nu nădăjduim să avem în anii de recesiune în care ne afundăm, cu micuţa noastră Europă cu tot. Nici manuale n-am aflat să circule, fie şi pe sub mână, în seria minunatelor colecţii „Cum să…” Să devii manager, jokeu, bancher. Dar nu romancier.
Iată însă că, urmare a unui colocviu dedicat romanului românesc – un proiect din anul trecut al Uniunii Scriitorilor, Fundaţia România Literară dă publicităţii un incitant volum, cuprinzând tezele a unsprezece romancieri privitoare la profesia lor şi intitulat
„cum se scrie un roman”.Întrebarea a adresat-o dl. Nicolae Manolescu, respondenţii, în ordine alfabetică, de la Radu Aldulescu la Varujan Vosganian, prozatori, romancieri cu apreciată operă se exprimă asupra delicatei probleme, fie explicând ce este sau cum ar trebui să fie un roman, fie emiţând consideraţii asupra actului de creaţie, cu date privind propria experienţă. Firesc, ţinând seama că fiecare romancier cu state de ser viciu a fost la un moment dat un debutant, că elaborând titlul primului roman s-a găsit, de principiu, în situaţia lectorului care simte tentaţia de a scrie un roman.
Se înscrie în categorie inclusiv autorul unui singur roman – fapt fiind că, oricum, a trecut pragul. Iar cel care adresează întrebarea, dl. Nicolae Manolescu ne informează, tot atât de pozitiv, de ce nu scrie roman: din originalitate, ca să fie printre acei puţini critici care nu scriu romane? nu, ci pentru că vede lumea ca pe o carte – şi nu ca pe o lume. Atenţie, dar, viitori candidaţi la scrierea unui roman: concepeţi lumea ca pe o lume, această condiţie nu poate fi negociată. Un pic de cultură în aria romanului nu strică, îi prinde bine candidatului să aibă noţiuni asupra evoluţiei romanului, de la Petronius la Musil, de la romanul clasic, de pură epicitate, a cărui acţiune e în mâinile unui autor cunoscător până la cele mai ascunse gânduri ale personajelor şi în privinţa a tot ce are să li se întâmple acestora, într-o
lume plină de neprevăzut, la romanul modern, la cel postmodern, cu ale lor caracteristici.
Ar fi vorba, în esenţă, de un lot de convenţii, în zona artificialului pur, legate, însă, de
obligaţia de a reda iluzia realului. Întru aceasta ar exista un canon valoric universal al
romanului, repetat, prin epoci, de giganţii genului, Flaubert, Dostoievski, Joyce, Proust, numele autorului se reţine întotdeauna, de unde preferinţa criticii de a cerceta relaţia dintre autor şi romanul scris de el, prima şi cea maisigură concluzie fiind excelenţa prezenţei acestuia.
Roman fără autor nu vom avea, deci, posibil nici autor fără roman. Copil al lumii sau replică acesteia,romanul îngăduie autorului o bine controlată libertate maximă – scuzaţi contradicţia – regula de aur angajând verosimilitatea.Cu asemenea largi perspective, nu putem să nu fim de acord cu dl. Petru Cimpoeşu, când ne asigură că cel mai simplu lucru de pe lumea asta este să scrii un roman. Şi cu toate că nimic nu e mai uşor decât să descrii o iluzie, mai trebuie şi experienţă. De unde, precum ne avertizează dl. Horia Gârbea, ideea de construcţie, necesitatea unei strategii, a jocului, strategii cu principii finite – o mişcare a personajului implică o alta, exclude o grămadă de altele – lucrurile se complică.
Până acolo unde, adâncind, discernem condiţia tragică a autorului, prizonier în propria- i plasă, fie că romanul are o acţiune bogată, fie una minimală, risipită ori de extremă coagulare. Un roman lipsit de orice acţiune îşi dorea Flaubert, l-a scris Mircea Horia Simionescu, scurt sancţionat de suma criticii.Dacă, înarmaţi cu hârtie şi mijloace de scris avem tot ce ne trebuie ca să trecem la scrierea unui roman, în aproape toate medalioanele volumului, un element mai apare cu frecvenţă: un centru secret, un ax. Altfel zis, un miez, un sâmbure, o noimă. Un nucleu. În posesia acestuia, ştiind cu precizie – sau nu – ce se va întâmpla fiecărui personaj, vom trece la lucru. Aşadar, pe mâna unui principiu director, a unui punct de pornire cert, măcar acesta? Romancierii consultaţi sunt, în această privinţă, de păreri diferite, ţinând de propria aventură. Ceea ce contează, ne-o spune apăsat dna Marta Petreu – care îşi expune opiniile pe puncte – este să nu trişezi, să nu spui adevărul pe jumătate, să eviţi,cu vorbele altui e x p o n e n t ,„mormanul de clişee măsluind realitatea”. Peste măsură de greu, ne lămureşte dl. Gabriel Chifu, acum când „autorul este pus să se mişte într-o lume fără criterii, fără norme, fără puncte cardinale, unde orice e îngăduit”. Dezvăluiri dramatice ne face şi dl. Nichita Danilov: „Prozatorul sapă în subconştientul său un labirint de tranşee, pregătind viitoarea fundaţie a construcţiei sale epice, menită să uimească lumea şi să sfideze secolele”. De arhitectură ne vorbeşte şi dl. Ioan Groşan, care vede romanul ca pe un castel cu nenumărate încăperi, scări, debarale, creneluri, balcoane.
Cum se scrie un roman? Întins în pat, precum Procust, în picioare, în faţa unui pupitru, la masa de lucru, lângă carafa cu cafea şi pachetele de ţigări precum Rebreanu, în grădină precum Soljeniţân, sub un copac înverzit. La alegere.
