Scripta manent

Scrieţi, primiţi scrisori? În secolul computerului şi al tabletei, al telefonului mobil mai aşterneţi pe hârtie mesajul către cei apropiaţi, mai aduceţi pe această cale vestea cea bună sau cea mai tristă, încredinţând-o poştei? Aveţi cunoştinţă de acele trecute veacuri când femei ilustre precum doamnele de Sevigné, de Staël, doamna Du Deffand, bărbaţi de universală cultură, veselul Voltaire, scriau de zor sute de cuprinzătoare epistole, în care se vărsau „des f lots de larmes”, cu formule de încheiere depăşind monopolul chinezesc al politeţii? Aţi avut prilejul, în cazul că aţi urmat studii umanistice, să vă delectaţi cu lectura incitantei corespondenţe dintre Ion Ghica şi Vasile Alecsandri? Ori a scrisorilor lui Al. Duiliu Zamfirescu adresate lui Titu Maiorescu – vreo două sute? Aţi deschis, cu emoţie, volumele de corespondenţă dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle? V-aţi aplecat asupra bogatei corespondenţe rămasă de la Ion Luca Caragiale,în zilele noastre considerată ca o operă aparte, de certă valoare artistică? V-a căzut în mână, întâmplător, volumul „Tudor Arghezi – autoportret prin corespondenţă”, de mine editat şi cuprinzând istoria zbuciumatei lui juneţi?

În caz că da, sunteţi pregătiţi să deschideţi, cu sporit apetit, recentul, masivul volum de „Corespondenţe” al lui Pavel Chihaia (Editura „Ex Ponto”, Constanţa, 2012), tom adunând miezul unei întinse expediţii epistolare, pe durata ultimului sfert al trecutului secol, cu acces într-al nostru. Aici, într-un doct Cuvânt înainte, dl. Nicolae Rotund oferă lectorului necesare date asupra personalităţii lui Pavel Chihaia, a corespondenţilor lui, a împrejurărilor în care s- a purtat corespondenţa, seamă ţinând că, în cea mai mare parte, ea ocupă acea parte a vieţii adresantului în care dânsul se află în exil, acolo unde, astăzi încă, la 91 de ani, trăieşte şi creează. Partea originală, şi mai îndrăzneaţă totodată, este că epistolierul e în viaţă, întocmai ca şi mulţi dintre corespondenţii săi. Aceştia sunt colegi de generaţie, comilitoni, în majoritate exilanţi, ca şi adresantul, nume cunoscute ale intelighenţei româneşti, membri sau martori ai generaţiei pierdute.

Prozator, dramaturg, critic de ar tă, Pavel Chihaia debutase în forţă în ultimii ani ai celui de al doilea război mondial, deci de foarte tânăr, în anii imediat următori terminării războiului primise premiul Fundaţiilor Regale pentru piesa de teatru „La farmecul nopţii” şi obţinuse un bine meritat bonus din partea criticii literare, a publicului cititor, pentru amplul roman „Blocada”, conceput la douăzeci şi doi de ani… În scurta perioadă dintre anii 1945-48, o carieră scriitoricească strălucită i se deschidea în faţă, într-o compactă grupare de talente – Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Caraion, Petru Dumitriu sau Eugen Barbu, talente în plină ebuliţie, pe care cu greu cenzura celui de al doilea război le ţinuse în frâu. Rapida, brutala şi, ca să spunem cuvântul, criminala comunizare a ţării a frânt elanul acestei arhidotate generaţii, ale cărei cele mai relevante condeie au fost supuse alternativei de a se macula sau a tăcea. Cei care n- au acceptat compromisul, au tras cosecinţele.

Pentru Pavel Chihaia au urmat ani de foamete, la propriu, nelinişti, frustrări şi, mai ales,
primejdii. În cele mai pozitive momente a schimbat scrisul beletristic, pe cel, oarecum înrudit, al cercetării ştiinţifice, în domeniul artei medievale româneşti şi occidentale.În anul 1976 alege exilul, la o vârstă când alţii se gândesc la retragere, dacă nu şi la culegerea roadelor muncii, pe decenii. În exil, în Germania, la München, duce o vie activitate intelectuală, în publicistica acestuia, la microfonul postului de radio Europa Liberă, publică volume din problematica artelor medievale şi moderne, participă la
viaţa culturală a exilului, călătoreşte. Dedicat prieteniei – o caracteristică a sa –
păstrează legătura cu vechii amici din ţară, face noi şi rodnice cunoştinţe, din cultivarea unora, ca şi a celorlalte ia naştere, în timp, o foarte bogată corespondenţă, din care nu vor lipsi nici mesajele către familie, în varii deplasări şi conjuncturi. Când protocolară, când intimă, corespondenţa îl portretizează nu numai pe primitor, ci şi pe cei care răspund hărniciei sale de epistolier, de modă veche, poate, adică nelăsând pe nimeni fără răspuns. Mai multe vârste se vor desfăşura, însă o singură existenţă, aceea a unui om dintr-o bucată, imun la metamorfoze, pe cât de dedat jocurilor spiritului, tentaţiilor frumosului, sub o secretă stea a melancoliei.

În anii de furie ai luptei de clasă, romancierul, dramaturgul Pavel Chihaia se recalifică zugrav cu bucata, om de serviciu la Policlinica de copii a raionului 1 Mai din Bucureşti, figurant la teatru, pentru ca în anii numiţi de liberalizare, prin bunăvoinţa profesorului său de la Universitate, Gheorghe Oprescu, să reintre în circuitul muncii intelectuale. În exil, va fi, timp de decenii, consilier de educaţie la liceul francez din München. Opera omnia a lui Pavel Chihaia se întinde pe zece volume, depăşite de vreo două, publicate după apariţia aceleia. O bună parte din Corespondenţă se referă la munca din exil, în publicaţiile acestuia, la conferinţele, simpozioanele, întâlnirile dintre români risipiţi pe trei continente.

Din cele pe care i le scriu cei cincizeci de corespondenţi,– alte vieţi, cu problemele lor, o panoramă de existenţe ni se înfăţişează. Monica şi VirgiI Ierunca, sfătuindu-l pe noul venit cum şi cu cine să ia legătura, mai târziu Virgil Ierunca refuzându-i lui Pavel un articol despre G. Călinescu – vom vedea din care motive. Corespondenţii săi, Neagu Djuvara, Matei Călinescu, Vasile Drăguţ, Vlad Georgescu, Eugen Drăguţescu, Ion Vlad, Vintilă Horia, Adrian Marino, Mircea Horia Simionescu, doctorul Alexandru Lungu, Ştefan Stoenescu, Virgil Nemoianu nu ne sunt necunoscuţi. Volumul se încheie cu scrisori trimise de Pavel Chihaia, poate cele mai interesante din toate. O panoramă şi un caleidoscop ale unei lumi, preocupată de cele ce se petreceau acasă, dar şi frământată de propriile-i deveniri.
Varietatea factorilor alcătuitori ai acestei culegeri este fabuloasă, ruşinând anecdoticul,
sfidând enciclopedicul, completând notele de subsol ale istoriei.În fapt, şi în cel mai firesc chip, corespondenţii îi transmit lui Pavel Chihaia buletinul lor –sau răspund aceluia trimis de Pavel. Elenistul medievalist Petre Năsturel îl va informa astfel pe adresant că a descoperit la Sfântul Munte o broderie neştiută a lui Neagoe Basarab, din anul
1515-1516, reprezentând o acvilă cu două capete încoronate, iar deasupra, o inscripţie în
slavonă. Prozatorul Mircea Horia Simionescu, prolific, pe cât de persecutat că nu mai poate
scrie, plănuieşte un roman în care să nu fie vorba de nimic, să nu se întâmple nimic. Îl va
scrie, cu promptitudine sancţionat de lectori şi critică. Adrian Marino îi cere lui Pavel să strângă timbrele de pe scrisorile trimise – probabil spre a le dărui unui copil la începuturile filateliei. În refuzul de a-i publica lui Pavel numitul studiu despre G. Călinescu, marele scriitor e învinuit de prostituţie intelectuală şi tratat ca delincvent! Doctorului în arte medievale Chihaia, Vintilă Horia îi scrie: „Adeziunea mea la Evul Mediu e trainică şi fidelă, în timp ce mă îndepărtez din ce în ce mai mult de umanismul Renaşterii”.
Din New York, un alt exilant, Ştefan Stoenescu, în triştii ani ai persecuţiei, figurant teatral, ca şi Pavel, rememorează: „Sigur, mi te aduc aminte: halebardier, în stânga scenei, Act I, Sc.I, Sânziana şi Pepelea, în costum de satin alb cu verde, în ciorapi albi sistem dress, cu machiaj peste fond de ten portocaliu, ca într-o suprarealitate carnavalescă şi negru-utopică, cum era acea diversiune- evaziune a feeriei «socialiste», cu cai albi pe scenă şi balet, cu muzică de Ion Vasilescu şi vocea lui Ion Dacian”. Acelaşi corespondent lămureşte geneza unei sintagme :
„«Generaţia pierdută» de care mă întrebi este, într-adevăr folosită de Gertrude Stein în
legătură cu contemporanii săi prozatori care, după ce au făcut războiul în Europa (1917-
1918), s-au întors la Paris, dezamăgiţi fiind de viaţa cultural- intelectuală deplorabilă pe care au găsit-o în America la întoarcerea de pe front”. Este vorba de o listă lungă, de nume devenite, apoi, celebre: Ernest Hemingway, E.C. Cummings, John Dos Passos, cum şi Ezra Pound, T.S. Eliot, G. Scott-Fitzgerald, iar în Irlanda, James Joyce. Inspirat, poetul Alexandru Lungu prefera formula, pentru ţara noastră, „generaţia căreia i s-a sucit vrejul”.

Nici în exil viaţa nu este roz. Criticul de artă Ionel Jianu se plânge: „Am publicat în cei 26 de ani de când sunt în Occident 36 de cărţi de artă difuzate în 88 de ţări, dar n-am fost invitat decât o singură dată la televiziune, pentru 2-3 minute şi aceasta în urma unei intervenţii”. În scrisorile trimise soţiei, rămasă mult timp în ţară, Pavel Chihaia recapătă darul povestirii. Venind vorba de reproducerile de artă de pe tarabe: „Trebuie să le
vezi în lumina dulce a Italiei, cu copilaşi care se poticnesc în ninsoarea agitată a porumbeilor, cu hippy, băieţi care chinuiesc chitarele pe trepte, cu turiştii din patru colţuri ale lumii, priviţi de japoneze cu picioare îngrozitor de groase, scurte şi strâmbe, purtând mini-jupe. Într-un colţ se face slujba, prin mijloc trec mame cu cărucioare. Chiar şi câinii Sf. Rocco au acces în biserici”.

Până la urmă, un schimb de mingi între exilul interior şi cel exterior…

(reprodus din revista „arcade” ,cu acordul autorului)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *