no images were found
Citeam deunăzi din interesantul volum al lui Benjamin L. Alpers („Dictators, Democracy, and American Public Culture: Envisioning the Totalitarian Enemy, 1920s-1950s”, Chapel Hill: University of North Carolina Press, 2003) și mi-am reamintit de un model de machetă-automobil cu care obișnuiam să mă joc în copilărie. Evident, nu știam atunci ce semnificații tari poate avea o simplă jucărie, dar confruntându-mă mai târziu, în adolescență, cu această curiozitate „tehnică” legată de modelul respectiv, am aflat că era un Studebaker. Cartea lui Alpers m-a făcut să tresar atunci când autorul a început să vorbească despre un model Studebaker numit „Dictatorul”, introdus în producția de serie în 1927. Am aflat astfel că mai multe monarhii europene au fost extrem de reticente față de importul unor astfel de piese automobilistice, așa că producătorul american a decis finalmente să schimbe denumirea produsului, special pentru aceste țări, în „Directorul”. Se pare totuși că în Statele Unite numele inițial nu a tulburat deloc apele, astfel că doar în anul apariției, Studebaker a vândut pe piața americană peste 40.000 de „Dictatori”. Oamenii de la marketing s-au grăbit mai apoi să prezinte acest automobil ca pe un „splendid exemplu de putere în exces”…Alpers se ocupă în cartea sa de cultura populară americană legată de totalitarisme (comic book-uri, filme, radio, reviste și așa mai departe). Este – cred – limpede pentru oricine că maniera în care totalitarismul e transpus în expresiile artistice ale culturii populare nu are nimic de-a face cu exercițiul similar al hermeneuților de profesie. Alpers surprinde foarte bine treaba asta! Și cu toate acestea, tot el mi se pare că nu insistă foarte tare (și poate necesar) pe rolul propagandei, sau pe interpretările de natură psihologică. Poate că și-a propus să acopere un subiect prea vast (este senzația mea), poate că a fost pur și simplu furat de film (propriu și figurat)… În fine, cum foarte mulți analiști ai fenomenului totalitar au consimțit deja asupra rolului major jucat de propagandă în amăgirea maselor, rămâne ușor ciudat cum Alpers atinge și renunță la acest subiect, succesiv, pe tot parcursul cărții, cu poate prea mare lejeritate. Înțelegând totuși importanța propagandei, producătorii culturali americani au devenit ușor agitați în legătură cu șansele de a o produce ei înșiși. Alpers nu insistă foarte tare asupra acestui aspect, ba chiar evită categoriile politice tradiționale ale epocii, doar pentru a privi la impactul cultural al unei idei. Și pentru cine are destulă răbdare să parcurgă toată cartea (sau măcar mare parte din ea), Alpers ratează cumva șansa de a demonstra maniera în care noțiunile populare și cărturărești despre totalitarism au modelat (eventual remodelat) liberalismul antitotalitar.
Altfel, cartea este fascinantă prin densitatea detaliilor, ba chiar devine un bun ghid și o referință pentru cei îndrăgostiți de filmele vechi americane. De pildă, este desfăcută în bucăți și contextualizată producția „Gabriel over the White House”, film apărut în 1933, cam pe finalul perioadei de spaime legate de eventualele modele politice dictatoriale în America (să nu uităm că vorbim practic de epoca marii crize economice). Superficialitatea ultimelor luni ale administrației Hoover, aparenta performanță a dictaturilor europene (în același context), ba chiar admirația unora pentru statul fascist al lui Mussolini – toate astea au dus către un moment politic în care admirația Americii pentru „dictatorul din țările de dincolo” a creat, deopotrivă, speranța și teama apariției Lui pe malurile vestice ale Atlanticului. Filme precum „Gabriel over the White House” sau „Mussolini Speaks” confirmă despre această înțelegere duală americană, în epocă, a noțiunii de dictator: ca personalitate și ca putere! Cu toate acestea, chiar și cei care susțineau deschis „dictatura”, foarte rar (sau deloc) au abordat și o retorică explicit antidemocratică. Senzația era că lumea americană, abia ieșită din criza politică și economică, tânjea după un soi de dictatură temporară. Și deși știm astăzi că dictatura are o anumită permanență în intenție, asta era cu mult mai puțin o premisă în cultura politică (dar și populară) americană a anilor 1930. Chiar și celebra jurnalistă, Dorothy Thompson, una dintre cele mai antifasciste voci ale Americii în anii 1930, preia în producțiile sale tema distincției dintre dictatorii răi, care distrug democrația, și dictatorii buni care, din contră, ar putea să salveze acest regim. Și ca să înțelegm mai bine cum funcționa această sită diferențiată a percepțiilor totalitare în anii ’30, citez un pasaj din Thompson despre Heinrich Brüning: „El este un democrat care a suspendat democrația pentru a salva Republica. El este un dictator care detestă dictatura”. La polul opus, discursul Partidului Comunist părea a suferi de o dualitate similară (vezi al 11-lea congres al Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, martie-aprilie 1931, Moscova): „capitalismul este pe moarte și singurele alternative politice sunt dictatura burgheză – fascismul – sau dictatuara proletariatului”. După 1933, dorința pentru expresiile dictatoriale sau semidictatoriale ale politicului în Statele Unite deveniseră totuși rare. Cu toate acestea, un studiu american din 1934 compara opinia a 360 de ingineri șomeri cu aceea a 300 de colegi de breaslă angajați, și arăta că 34% din grupul celor angajați, precum și 19% din grupul șomerilor, erau de acord cu următoarea afirmație: „Ceea ce avem nevoie în această țară este un bun și puternic dictator”. Iar apoi a venit Roosevelt care, încă din discursul inaugural, a cerut mai multe puteri pentru președinție, deși, ulterior, a încercat să-și traducă declarațiile într-un limbaj mult mai convențional al culturii politice americane. Asta nu l-a ferit însă de atacuri frecvente din partea adversarilor politici privind presupusele sale ambiții autoritare, pe parcursul anilor 1930. Și sunt tocmai discursurile publice ale lui Roosevelt cele care vorbesc profund despre relația dintre dictatură și democrație în cultura publică americană.
Dar să nu deviez excesiv de la fondul cărții… cert este că volumul lui Alpers, în pofida acelor carențe de vitamină analitică pe care le menționam în treacăt mai sus, rămâne un excelent repertoriu al culturii populare pentru intervalul de timp respectiv. Când, în 1934, apare filmul „Little Man, What Now?” (producție hollywoodiană în toată splendoarea ei), inima politică a Europei începea să bată cu adevărat tare. Era printre primele filme care puneau mai tare în discuție motivele Machtergreifung-ului nazist în Germania. Și deși pelicula nu face trimitere directă la naziști și nu pune deschis pe tapet criza socială din Germania, regizorul Frank Borzage lasă efectiv publicul să completeze mental toate aceste detalii… Cam în același mod în care Studebaker Dictator mi-a îngăduit mie să redescopăr contextul unei epoci prin prisma culturii populare americane. Și poate că nu e întâmplător faptul că, atât în „copilăria” umană, cât și a regimurilor politice, astfel de exerciții apar mai degrabă într-o stare de semi-conștiență. În fond, atât eu, cât și pe atunci încă tânăra democrație americană, ne-am jucat în trecutul îndepărtat cu câte un Dictator…
