Trist sau nu, suntem şi acte. Hârtii oficiale, numere de înregistrare, coduri numerice sau alte însemne adunate prin registraturi. Fără certificat de naştere nu exişti, fără buletin eşti paralizat administrativ, fără paşaport nu circuli, fără diplomă nu munceşti. Lista ar putea să continue… şi odată cu ea, fiinţa umană se transformă în document marcat în arhive, în nume şi numere, fără suflet şi fără personalitate. Niciun stat nu scapă paradigmei omului-act. Administrativ sau fiscal, statul ne clasează în înscrisuri. Există însă ţări unde hârtiile oficiale pun stăpânire pe individ. Mai precis, producerea şi recuperarea lor înghit timp şi nervi, bani şi energie. Dacă eşti aiurit şi pierzi, dacă te loveşte imprevizibilul cu furtul sau deteroriarea actelor, într-un cuvânt dacă nu exerciţi un control permanent asupra ta şi a ceea ce ţi se întamplă, există ţări în care te simţi pierdut. România îmi pare o astfel de ţară. Probabil sunt multe la fel, unele chiar mai rele, dar nu am trăit încă nicăieri, slava domnului, un sentiment atât de adânc de ‘lost in papers for getting myself back’.
Ei bine, a trebuit să recuperez duplicate pentru două diplome. Una de master din Franţa, alta de licenţă din România. Cu prima, lucrurile s-au întâmplat simplu, printr-o declaraţie de asumare a pierderii şi un xerox al paşaportului. Am primit-o în decurs de zece zile de la Paris, pe banii lor! În România, lucrurile au luat-o însă razna: o declaraţie de pierdere în Monitorul Oficial (20 de lei); întoarcere a doua zi la Monitorul Oficial pentru a cumpara exemplarul în cauză (3 lei); o declaraţie de pierdere pe propria răspundere la notar (55 lei); o copie legalizată a certificatului de naştere (55 lei); o taxă de emitere a diplomei plătită Universităţii Bucureşti (150 lei); o cerere către rector (de înregistrat la un alt ghişeu, aproape de negăsit prin subsolul Facultăţii de Drept) şi două fotografii recente (13 lei). În total, 296 de lei, vreo 50 de kilometri în cel mai bun caz, şi câteva ore adunate la coadă. Bilanţul: 2 jumătăţi de zi pierdute în căutarea ‘identităţii mele universitare’… Şi o altă lună oficială de aşteptare, conform procedurii. Dacă bani şi timp ai pierdut, îţi rămâne totuşi speranţa că angajaţii de la biroul de acte nu sunt personalităţi birocratice totale şi că îţi vei recupera poate mai repede ‘eul academic’.
Şi asta nu e tot. Să fii ferit în România de studii în străinătate. Chiar şi în cotutelă. Aici, Kafka intervine măreţ. Se fac acorduri între universităţi, se stabileşte recunoaşterea reciprocă a diplomelor, se constituie jurii internaţionale, accepţi să pendulezi între două ţări şi doi coodonatori de lucrări, toate astea pentru a beneficia de recunoaştere atât în afară, cât şi în România.
Voi relua exemplul Franţei, fără să-l găsesc cel mai fertil teren anti-birocraţie disfuncţională. O cotutelă doctorală cu Franţa îţi aduce automat recunoaşterea titlului şi acolo, chiar dacă lucrarea a fost scrisă în română, iar susţinerea a avut loc în România, evident cu o comisie mixtă. În funcţie de universitate, diploma este gata între 3 şi 12 luni, iar o adeverinţă îţi atestă imediat titlul de doctor, pe baza raportului de susţinere. România, în schimb, are o procedură a ei. Vezi dragă doamne, susţinerea în afara ţării, chiar şi în prezenţa a doi universitari români (procedură standard pentru cotutele,) nu este credibilă. Doctorul recunoscut la Sorbona, la Harvard sau în alte parţi, trebuie evaluat înca o dată, atât administrativ cât şi academic de Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor. Ce presupune asta? Evident, retipărirea tezei de doctorat (vă imaginaţi costurile, dacă avem de-a face cu teze pe stil vechi de minim 500 de pagini); un rezumat al ei de 10 pagini, dacă nu este într-o limbă de circulaţie internaţională; copii sau traduceri legalizate după diplomele de bac, licenţă şi master (minim 200 lei); cerere către ministru şi copie a buletinului; şi iarăşi evident: o taxă de evaluare a dosarului, de data asta de numai 50 de lei. În total: minim vreo 400 de lei, hârtie şi cerneală risipite, drumuri la notar şi… alte 90 de zile de aşteptare! La ce mai folosesc cotutelele? La ce mai folosesc studiile în străinătate, dacă în România, identitatea ta academică rămâne în pending o bună bucată de vreme?
Nu voi mai continua cu alte exemple. Dar staţi liniştiţi, procedura nu e mai relaxată în alte situaţii. Trăim în fond universul unor norme şi rutine absurde, sacralizate la rang de ritual. Era unor funcţionari plictisiţi şi obedienţi, care îndeplinesc poceduri greoaie, formulate de alţi funcţionari plictisiţi şi obedienţi. Iadul lui C.S. Lewis din “era Admin-ului” sau apatia birocraţiei pletorice din Toate Numele a lui Jose Saramago se clădesc aici tenace şi nevrozant. Ele ne vorbesc zilnic despre lumea în care trăim. Despre un stat fără imaginaţie şi despre o administraţie dezumanizată, construită pentru a opresa trăirea şi a înghiţi cu hămeseală timp. Timpul pentru a reflecta, pentru a te plimba, pentru a râde, pentru a iubi. Timpul pentru a fi om, nu act de identitate.
